“Ministrul vorbea. Vorbea mult, fără sens, incoerent, fără virgule, fără consistență și, mai rău decât toate, fără punct. Frazele lui se vărsau una într-alta, o cascadă absurdă, obositoare, de vorbe care veneau de nicăieri și ajungeau niciunde.
Era vară și aerul din încăperea în care 11 suflete nevinovate ascultau bolboroseala savanta a ministrului părea că se face tot mai fierbinte. Că incepe să ardă. De plictiseală.
În stânga mea era Lisette. Ca și mine, nici ea nu avea ce să caute la ședință. Fusese convocată, probabil, pe considerente pur estetice. Era o fata superbă. De care, mai devreme sau mai târziu, se îndrăgostise fiecare bărbat din Tehnoforest și din tramvaiul care o aducea la serviciu…
Știa să zâmbească. Mi-am mutat privirea către ministru, înțelegeam că e riscant să rămân prea mult în ochii ei. Dar pentru că în ochii ministrului se întindea un adevărat hău, o prăpastie întunecată, un gol adânc, m-am întors la Lisette.
Pe lângă ochii și zâmbetul care mă așteptau deja, am simțit și cum mâna ei se așează discret pe piciorul meu. Sigur era un gest colegial, fără conotații vinovate. Un semn de camaraderie, între colegi de suferințe. Cu sensul unei bătăi încurajatoare pe umăr. Însă, cu toate probabilele intenții onorabile ale colegei mele, mâna ei nu era pe umărul, ci pe piciorul meu. Intr-o zi torida. La o ședință încinsă.
Am început să transpir. Eram încă tânăr, transpiram ușor. Lisette și-a ridicat mâna de pe piciorul meu, și-a scos batista și mi-a tamponat fruntea, însoțindu-și gestul cu un zâmbet și cu o aproape imperceptibilă clipire a ochilor. I-am intors zâmbetul, aș fi fost nepoliticos dacă n-o făceam. Batista ei a coborât încet de pe frunte, pe obraz și apoi a alunecat pe gât.
“Alo, tovarăși, ce se`ntâmplă?!”
Deși replica a fost rostită tare, acuzator, de însuși preaînaltul ministru, pentru o secundă și eu și colega cu batista l-am ignorat. Ne zâmbeam discret, încântați de beneficiile nebănuite ale ședinței. Însă iritarea ministrului a declanșat furia directorului nostru care a urlat:
“Voiculescu, Lisette, afară!”
Dan Voiculescu, Un băiat de nicăieri…
