“Dormitorul era pe jumătate gol. Pe lângă cei doi “glumeți” care îi luau la întrebări pe nou-veniți – “de unde ești, bă?”; orice le-ai fi spus, replica era mereu aceeași “greșit, ai ieșit direct de sub fusta lu` mă-ta!” – mai erau alți patru-cinci veterani care fixau obiective absurde pentru noii recruți, de la curățarea tuturor bocancilor de pe etaj, până la stabilirea unui număr infinit de flotări, de executat până a doua zi dimineața.
Chesterfield-ul a funcționat. Am deschis pachetul relaxat, ca și cum făceam asta o dată pe zi – în paranteză fie spus, mi se rupea inima la gândul că pot irosi o marfă atât de prețioasă – am scos o țigară, am aprins-o. Eram un fumător ocazional, speram să nu mă apuce o criză de tuse care m-ar fi compromis. Din fericire, nu s-a întâmplat. Trăgeam fumul in piept, îl țineam câteva momente, apoi îl expiram încet, împăcat, fără grabă.
Au trecut secunde bune, poate un minut întreg, în liniște deplină. Toata lumea mă privea, eram în centrul atenției și încă nu știam dacă disputa este tranșată. În cazul în care nu eram luat în serios, știam că urma să am o viață foarte grea în următoarele luni.
“Mai vrea cineva?”, am întrebat, privind meditativ pe fereastra cu zăbrele. Întrebarea a făcut minuni. Veteranii s-au perindat ordonat prin fața pachetului de țigări pe care îl atingeau cu emoție și respect, ca pe sfintele moaște. Fiecare lua câte o țigară, întinzându-mi apoi mâna și prezentându-se cu numele mic. Le răspundeam și eu, zâmbind smerit, “Dan.”
Doar celui care părea sa fie liderul i-am trecut încet, Dan Voiculescu. Le-am făcut semn și celor câțiva colegi nou veniți să se apropie.
Pachetul s-a golit, înainte să apuce și ultimul. I-am dat țigara pe care mi-o aprinsesem eu, spunându-i, în treacăt, că “oricum, vreau sa mă las.”
Dan Voiculescu, Un băiat de nicăieri…
