“Asumând zâmbetele pe care le-am provocat unora, poate și supozițiile altora că “m-am țăcănit”, la 74 de ani am devenit student, anul I, la Teologie Ortodoxă, în București.
Am mers la cursuri. Mi-am cunoscut colegii. Cu două-trei excepții, puteau să-mi fie nepoți. Mi-am făcut referatele necesare pentru fiecare materie, am discutat cu profesorii, mi-am luat examenele. La 77 de ani, mi-am obținut licența.
Așadar, după trei ani de pușcărie, au urmat trei ani de teologie. Cronologia n-a fost întâmplătoare. În general, ființa umană are acest reflex excepțional: după ce ajunge saă cunoască răul, să trăiască nedreptatea și absurdul, să atingă pragul disperării, omul are capacitatea de a-și reconsolida speranța, curajul de a căuta binele, de a lupta pentru dreptate și pentru un sens profund, care să-l împlinească.”
Dan Voiculescu, Un băiat de nicăieri…
